Mănăstirea Horezu este considerată cel mai reprezentativ monument al arhitecturii secolului 17 al Tării Românesti.

Mănăstirea Horezu (Mănăstirea Hurezi), cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei româneşti din acel timp, a fost construită între anii 1690 şi 1693, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693.

Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos), nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraş Horezu, într-un colţ pitoresc sub munţii Căpăţânii, unde singurătatea şi liniştea este tulburată doar de strigătul huhurezilor, pasărea care a dat şi denumirea locului. La data întemeierii exista în vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut. Satul se afla în domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii actuale.

Meşterii care creează această capodoperă, impulsionaţi de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei imortalizează în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino.

Lăcaşul este o remarcabilă realizare a artei brâncoveneşti, care se distinge prin originalitate, măestria liniilor şi culorilor.